Amintiri în palme - Rurac Dan

Cad pe sânul Terei sfioase

Golul uliţelor stoarce

Şi transpiră ochiul meu…

Văd oameni obosiţi

Şi oboseala aia

Cum cu silinţă ne zărită

infectează preajma sa

Omul pleacă în casă

La acel micuţ prototip de soare

Şi-şi încălzeşte inima răcită.

Şi iarăşi ploaie… şi iarăşi ninge

Iarna aduce numai tusă şi febră

Ea ca şi omul ştie să plângă

Numai că

lacrimile ei conţin specifică algebră…

Un mod stupid de-mbrăţişări

Între natură şi pământ

Zăresc din dimineţe până-n sări

Prin pătrăţelul de frig obosit.

Şi tot trecând pe lângă blocuri

Şi tot privind fereastra ta

Iarna se-ntoarce în veche locuri

Iarna se zbate-n casa ta. .

***

Şi parcă văd cum sufletul răsuflă

Şi parcă simt cum bate inima

Aşa trăiesc, ducând o viaţă sumbră

Cu răzgândiri, cu tinereţea-n iad…

Şi tot adun puteri la încăpere

Şi tot mă rog să-i ţin la adăpost

Multe dureri ascund sub a mea piele,

Gândindu-mă cum este şi cum a fost.

Trăiesc sau vieţuiesc – nici nu mai ştiu eu

Şi cât mi-a mai rămas – e scris pe frunte

Noi toţi încet plecăm pe acel munte

Unde doar crizanteme cresc…

***

"Nimic nu e veşnic" ne constatează timpul cu glasul apăsat.

Eternitatea este fragmentul divinităţii.

Ea e egală c-o ipostază pretutindeni nedeclinată, neafirmativă, persistentă, poate chiar şi într-un anumit mod monotonă. Omul pe tot parcursul secolelor a fost un punctaj, un mic strop, pictat de mâina forţelor Atotputernicului, o minusculă picătură, care tindea spre fluviul necontenit, încercând să se încadreze în apele lui prin bibliografia cât trupească atât şi inmaterială. Spaţiul nemuritor este declinare materiei sfinte, dar cum se cunoaşte, universul uman n-are nicio măsură metafizică care l-ar putea ajutà să facă măcar un pas, din acei 10, pentru a trece în hotarele veşniciei. Poate doar limpezia rurală, sau fatală reprezintă acel proces al devamării şi aclimatizării în suprafaţa sub sigmă "rai". Din toate suspectele date şi se naşte dualitatea existenţei: o luptă de-a lungului pentru veşnicie.

***

Cine sunt eu ?..

Să stai tăcut,

ascultând vibraţia vorbelor zeeşti

Dânduşi seama că ai fost făcut

De ceva divin

Şi că mai eşti

Poate…e ceva metafizic

În semnificaţia cuvântului "creşti"

Oare, e-o cerinţă din zisul fizic

Să atingi cu orbeţea ochilor

parfumate c-o minimalizată infuzie de apă spirituală

O stea trecătoare, situată pe-o poală

Atât de fragedă, atât de reală…

Oare… eu sunt acel boţ de om

Ce nicioadată n-a gustat dulceaţa unui somn

Unei clipe negândite?

Oare eu sunt acea ruptură din copacul cu numele "singurătate?"

Oare, sunt precipitatul zilelor trecute şi uitate?

Cine sunt eu?

Dar ce reprezinţi tu?…

Nu ştiu…poate..

E doar lipsa somnului

Şi cugetelor proaste…

În mediul încunjător

Neascultător

Schimbător

Lipsit de minte…

Iată.. se naşte dimineaţa în geamul meu

Şi mă cuprinde…

***

Cine eu sunt fără tine?…

Umbră pe pământ…

Ce e dragostea în tine?

Soarele cel sfânt…

***

In capul meu

Trăieste chipul tău

În inimă – culoarea ochilor

Sunt trist....şi mă gândesc mereu

C-ai fost neîndeplinită a mea operă…

***

Dragostea nu e o ceaţă care dispare odată cu apariţia primei raze ale astrului ceresc…

E mai mult decât putem vedea și mai puţin decât ne putem închipui.

Nu e ceva divin și nici ceva demonic.

E o mare parte a omului.

Și cât încă mai există universul uman atât și poate zări lumina vieţii acest sentiment ultrasonic.

El nu trăiește în azi, ieri sau poate mâine ci se tăinuie în prosoapele calde ale sufletului tău.

El nu îţi împune hotare, nu-ţi spune ce și cum trebuie să alimentezi.

N-are nicio funcție fizică.

Amorul doar te roagă să-l păstrezi aidoma unei taine sacre și să n-o împarţi cu acei care niciodată nu și-au ars aripile în flacăra urbanizării spirituale adevărate.

Iubirea este unicul copil care te previne :" Am să vin fără știre…" Ea este un fizionomist valoros.

Numai ea te poate însufla în cerul senin și în acelaș timp, are o forţă neînsecată de-a te arunca în prăpastiile beznei…

Alegerea e după tine....

***

Eu mă uitam cum viaţa ta trecea

Şi timpul îşi lăsa pe faţă riduri.

Amurgul cum incet venea

La căpătâi

cu rânduri-rânduri

De galbenă

lumină

Dulce…

Ce te va duce

Cândva la culme

Spre

terasamentul

Incurabilor.

***

Cu glasul apăsat, cu coardele vocale

Am adunat mii ţipete în casă

S-auzi, iubito, cum inima sfioasă

Împetuos se zbate când mă doare…

* * *

Eu m-am trezit în plina goliciune a cuvintelor

Pe care tu mi-ai spus…

Clepsidra storcea veşmântul zilelor

Ce am trecut..

* * *

Tu m-ai rugat să tac,

Dar eu nu pot,

Deoarece tăcerea este disperare..

***

E ora trei…şi mă gândesc că ar fi bine să dorm

Dar mie deloc nu mi-e somn

Dorinţa de a pleca în tărâmul lui Morfeu

Călăuzeşte ca un spirit de om

Inima mea insomnioasă…

* * *

Când vântul plânge

Bătând cu un toiag

În stecla ferestrei colorate

Eu mă trezesc, plutind în rece lac

Al zilelor uitate…

* * *

Ecoul nopţii evoca

Durerea inimii tăcute

Stam singur lângă geam

Și mă uitam

Cum trece vremea iute…

***

Tot ce-i mai cald, mai strălucitor....

În urnă.

Capilarii se rupteau ca mătasa…

Eu atunci foarte mult îmi doream ca tu să mori

Și ca nimeni să nu vină la înmormântarea ta.

Toamna incendiilor sub picioare și mocrilă..

Mult noroi în ceafă și gânduri ..

Mâinile reci și o mulțime de cafea la dig.

Am plâns mult timp la telefon pentru tine…

Și-mi pare rău că aceste lacrimi au fost dedicate ţie…

Auzi?…

Povestește altora despre fabulele de prietenie.

Mi-am dat seama:

Nu mă cunoști deloc.

În umăr o pălitură.

Odată…

Strângere de mână

Odată..

…Trezește-te!..

Deja trebuie să schimbi ceva.

Într-adevăr!

În scris.

Și verbal.

Povestește la

mii de pereţii

cât de rău te simți.

Ei vor crede.

Ei te simpatizează.

Numai pe mine deja

Prea mult m-a durut..

Și este prea târziu

Și-mi e prea dureros

pentru a mai spune ceva ţie…

Știi....

Nu…

Nici într-o măsură nu conştientizezi

Cum

Capilarele dinăuntru erau sfâșiate ca mătasa..

Tot Ce-i mai cald, mai strălucitor…

Am aruncat

În urnă....

Nimeni nu a venit la înmormântarea ta.

Pentru că ai murit.

Pur și simplu

înăuntrul meu.

Tu

Ai

Murit…

* * *

Universul îmi dăruie nopţi fără somn,

Speranţi fără aripi, poezii fără text,

Prea multe dureri pentru cap,

Cuvânt sec,

O clipă minusculă pentru să dorm.

Universul mă face pustiu la cuvinte

Din zori până-n seară mă clatină-n gând

Morsoc goliciunea cu aspra mea minte

Catânduşi norocul cel blând..

De-aş fi putut…

De-aş fi putut uita eu viaţa mea trecută

De-aş fi trăi-o ca un copac

N-aş fi afectat de-o maladie acută

M-aş impodobi cu întuneric întregul veac..

Aveam o stea strălucitoare' n suflet

ce veşnica lumină-mi emăna..

***

Din depărtări cu haos nevăzut

Din inchisori cu frig iernatic

Treceai cu faţa îngerului căzut

Mergeai cu pasul antipatic.

Stricai sistemele pasive

Urcai în capul tulburat

Ştergeai cuvinte agresive

Şi emănai îmbat…

***

Uită....!

Uită pe-acei

De cine-ai fost uitat

Lasă-i pe-acei

De cine-ai fost lăsat.

Închide-te de-acei

Cine de tine s-a închis

"Omoară-i" pe-acei

De cine-ai fost ucis.

Fii solitar

Ca praful de pe cărţi

Nu sta pe loc

Răsfrânge-te în părţi!

Fii toxic

ca iadul invidioşilor

Şi bun…

Ca inima moşilor…

Iubeşte aşa

Cum nimeni n-a iubit

Gândeşte aşa…

Cum nimeni n-a gândit

Fii om…

Şi-atât…

Greutăţile sunt un proces verbal…

În spaţiul al tău rural…

Fii singur....

***

Copilăria deveniseră o podoabă greu negociabilă.

Sufletul este aspiraţia vizualităţii remarcabile.

Tu – devii o nălucire fără